(sec-tec-importanta)= # Importanța inginerească a structurilor tectonice ````{admonition} Intuiție :class: tip ```{include} ../casete/04_tectonica/tec_importanta.md ``` ```` **Falii active și falii inactive.** Din punctul de vedere al construcțiilor, prima distincție necesară este între faliile inactive și cele active. O **falie inactivă** nu a mai avut mișcări într-un trecut geologic îndelungat și nu se așteaptă să se reactiveze în condițiile tectonice actuale; ea reprezintă doar o zonă slabă și permeabilă a masivului. O **falie activă** este o falie care s-a deplasat în perioada geologică recentă și care poate produce deplasări (și cutremure) în viitor. Criteriul de vârstă diferă între reglementări: în practica curentă se consideră active faliile cu mișcări în Holocen (ultimii aproximativ 11 700 de ani), iar pentru obiective cu risc ridicat (centrale nucleare, baraje mari) se extinde intervalul la Cuaternarul superior sau la întreg Cuaternarul (ultimii 2,6 milioane de ani). Dovezile de activitate sunt deplasarea depozitelor cuaternare, a teraselor sau a suprafețelor morfologice recente, escarpamentele de falie proaspete, alinierea epicentrelor de cutremure crustale și, în ultimii ani, deformațiile măsurate prin GNSS și interferometrie radar ({numref}`Capitolul %s `). Eurocodul 8 prevede că clădirile din clasele de importanță II–IV nu se amplasează în imediata vecinătate a faliilor recunoscute ca active seismic în documentele oficiale ale autorităților naționale, iar pentru amplasamentele apropiate de astfel de falii se cer investigații geologice speciale {cite:p}`EN1998-5`. Deplasarea pe o falie activă (ruptura de suprafață) nu poate fi preluată de nicio structură obișnuită, motiv pentru care construcțiile liniare care o traversează obligatoriu (conducte, tuneluri, drumuri) se proiectează cu tronsoane articulate sau cu secțiuni supradimensionate în zona faliei. **Zonele de forfecare ca zone slabe.** Indiferent dacă sunt active sau nu, zonele de falie și de forfecare au proprietăți mult mai slabe decât roca înconjurătoare: brecia și gouge-ul au rezistență redusă, sunt compresibile și, adesea, sensibile la înmuiere. Pentru *fundații*, o falie care traversează amplasamentul produce tasări diferențiale între compartimente cu deformabilități diferite; soluția este, după caz, fundarea sub zona alterată, înlocuirea materialului de falie cu beton (plombare) sau dispunerea rosturilor structurii pe urma faliei. Pentru *tuneluri*, zonele de falie sunt cele mai periculoase tronsoane: frontul se poate prăbuși, susținerea trebuie întărită, iar afluxurile de apă și de material fin pot fi bruște; identificarea lor înainte de excavare, prin cartare, foraje orientate și metode geofizice, este esențială {cite:p}`Hoek1995,Bell2007`. Pentru *baraje*, faliile din fundație și din versanți sunt căi de infiltrație și suprafețe potențiale de alunecare, iar tratarea lor (injecții, betonarea zonelor de brecie, drenaje) este o componentă majoră a lucrărilor de fundare. **Circulația apei.** Discontinuitățile și faliile controlează hidrogeologia masivelor de rocă: apa circulă aproape exclusiv prin fisuri și zone de falie, nu prin porii rocii intacte. O zonă de falie poate fi un drum preferențial (brecie deschisă, fisurare intensă) sau, dimpotrivă, o barieră (gouge argilos) care separă compartimente cu niveluri piezometrice diferite. Presiunea apei din discontinuități reduce tensiunea normală efectivă și, conform relației {eq}`eq-tec-barton`, rezistența la forfecare; drenajul este, de aceea, cea mai eficientă măsură de stabilizare a versanților și a fundațiilor de baraje în rocă fisurată {cite:p}`WyllieMah2004`. **Cerințele normativului NP 074-2022.** Normativul privind documentațiile geotehnice pentru construcții {cite:p}`NP074-2022` cere ca studiul geotehnic să prezinte cadrul geologic al amplasamentului, inclusiv structura tectonică (poziția stratelor, cutele, faliile și zonele de fracturare), și ca aceste elemente să fie luate în considerare la stabilirea riscului geotehnic și a categoriei geotehnice; prezența accidentelor tectonice în amplasament este un factor care ridică lucrarea într-o categorie geotehnică superioară și impune investigații extinse. [DE VERIFICAT: numerele articolelor din NP 074-2022 care se referă la structurile tectonice și la accidentele geologice în evaluarea riscului geotehnic.] Pentru lucrările hidrotehnice și pentru tuneluri, documentația geotehnică trebuie să cuprindă cartarea discontinuităților și descrierea lor conform SR EN ISO 14689, cu reprezentarea stereografică a familiilor și evaluarea calității masivului (RQD, GSI sau clasificări echivalente). **Două lecții din istoria construcțiilor.** Cele mai cunoscute catastrofe ale ingineriei hidrotehnice din secolul XX au avut cauze structural-geologice. Barajul în arc **Malpasset** (Franța, valea Reyran, lângă Fréjus) s-a rupt la 2 decembrie 1959, la prima umplere a lacului, provocând un val care a făcut peste 400 de victime. Analizele ulterioare {cite:p}`Londe1987,Duffaut2013` au arătat că, în versantul stâng, o falie înclinată spre amonte, împreună cu foliația gnaisului din fundație, delimitau un bloc (diedru) de rocă; sub sarcina transmisă de arc, gnaisul foliat, comprimat, și-a redus permeabilitatea, presiunea apei sub bloc a crescut la valori apropiate de presiunea hidrostatică a lacului, iar blocul a fost împins pe falie, antrenând prăbușirea barajului. Nicio investigație nu identificase falia înainte de construcție, iar rolul presiunii apei în discontinuitățile fundației nu fusese luat în considerare; Malpasset a impus, în practica mondială, studiul geologic-structural detaliat al versanților și drenajul fundațiilor barajelor. La **Vajont** (Italia), la 9 octombrie 1963, un versant al Muntelui Toc, alcătuit din calcare cu intercalații argiloase, dispuse în flancul unui sinclinal, a alunecat cu circa 270 de milioane de m$^3$ în lacul de acumulare; valul a trecut peste barajul în arc (care a rezistat) și a distrus localitățile din aval, cu aproximativ 2 000 de victime. Suprafața de alunecare a urmat stratele argiloase înclinate spre lac, cu forma de „scaun” impusă de cutarea sinclinală, reactivând o alunecare preistorică; ridicarea nivelului lacului a redus rezistența pe această suprafață {cite:p}`SemenzaGhirotti2000`. Cazul este analizat, împreună cu alte alunecări, în {numref}`Capitolul %s `; ambele exemple arată că poziția stratelor, cutele și faliile trebuie identificate și interpretate corect înainte ca lucrarea să modifice starea de tensiune și de presiune a apei din masiv. ::::{admonition} Structurile tectonice în studiul geotehnic :class: important La investigarea unui amplasament în rocă, inginerul geotehnician trebuie: (1) să stabilească poziția stratelor (sens de înclinare/înclinare) și relația ei cu taluzurile, excavațiile și direcția galeriilor; (2) să identifice familiile de discontinuități și să le descrie standardizat, conform Secțiunii {numref}`%s ` (orientare, spațiere, persistență, rugozitate, deschidere, umplutură, alterare, apă), reprezentându-le stereografic; (3) să evalueze gradul de fracturare (RQD pe carote, GSI pe afloramente) și să deducă parametrii masivului, nu doar ai probei intacte; (4) să caute în mod activ faliile și zonele de forfecare ({numref}`Secțiunea %s `) – prin cartare, foraje înclinate perpendicular pe direcția presupusă a faliei, profile geofizice – și să stabilească dacă sunt active; (5) să înțeleagă cum vor modifica lucrarea și lacul de acumulare starea de tensiune și presiunea apei din discontinuități. Costul unei asemenea investigații este de ordinul procentelor din valoarea lucrării; costul ignorării structurii tectonice a fost, la Malpasset și Vajont, de ordinul miilor de vieți. ::::