5.3. Scara stratigrafică (geocronologică)#
Intuiție
Scara stratigrafică este calendarul Pământului: eonii sunt mileniile, erele secolele, perioadele anii. Nimeni nu o știe pe de rost în întregime; un inginer are nevoie de ultimele „pagini”, Neogenul și Cuaternarul, pentru că pe ele stau aproape toate fundațiile.
5.3.1. Unități geocronologice și cronostratigrafice#
Timpul geologic este împărțit într-o ierarhie de intervale, iar rocile formate în fiecare interval constituie o unitate corespunzătoare. Se face distincția între:
unitățile geocronologice, care sunt intervale de timp: eon, eră, perioadă, epocă, vârstă;
unitățile cronostratigrafice, care sunt corpurile de roci formate în intervalele respective: eonotem, eratem, sistem, serie, etaj.
Astfel, se spune că o rocă aparține sistemului Cretacic (sau, curent, „este de vârstă cretacică”) și că s-a format în perioada Cretacic. Pentru subdiviziuni se folosesc „inferior/mediu/superior” pentru unitățile de roci și „timpuriu/mijlociu/târziu” pentru intervalele de timp (Jurasic superior – Jurasicul târziu). Corespondența dintre cele două ierarhii este dată în Tabelul 5.2. Unitățile cronostratigrafice sunt definite prin limita lor inferioară, materializată într-un profil de referință numit GSSP (Global Boundary Stratotype Section and Point, „cuiul de aur”), ales și ratificat de Comisia Internațională de Stratigrafie (ICS) (Cohen et al., 2013, Cohen et al., 2025). Vârstele numerice ale limitelor sunt revizuite periodic pe măsură ce apar datări noi; ele se exprimă în milioane de ani (Ma, mega-annum) sau, pentru Cuaternar, în mii de ani (ka).
Unitate de timp |
Unitate de roci |
Exemplu |
|---|---|---|
Eon |
Eonotem |
Fanerozoic |
Eră |
Eratem |
Mezozoic |
Perioadă |
Sistem |
Cretacic |
Epocă |
Serie |
Cretacic superior (Cretacicul târziu) |
Vârstă |
Etaj |
Cenomanian |
Alături de unitățile cronostratigrafice, care sunt definite prin timp, stratigrafia folosește unități definite prin alte criterii (Murphy și Salvador, 1999): unități litostratigrafice (definite prin litologie: grup, formațiune, membru, strat – Secțiunea 5.4), unități biostratigrafice (biozone, definite prin conținut fosil), unități magnetostratigrafice (definite prin polaritatea magnetică) și unități alostratigrafice (definite prin discontinuitățile care le mărginesc). Limitele unităților litostratigrafice nu coincid în general cu cele cronostratigrafice: un strat de nisip de plajă se depune tot mai departe de țărm pe măsură ce marea transgresează, astfel că aceeași formațiune este mai veche într-un loc și mai tânără în altul (diacronism).
5.3.2. Scara stratigrafică internațională#
Scara stratigrafică internațională (International Chronostratigraphic Chart) este întreținută de ICS și publicată pe site-ul stratigraphy.org; versiunea folosită în acest capitol este v2026/06 (International Commission on Stratigraphy, 2026). Tabelul 5.3 redă unitățile de la eon până la epocă (serie), cu vârsta limitei inferioare a fiecărei unități, iar Tabelul 5.4 detaliază etajele Cenozoicului, cele mai importante pentru terenul de fundare din România. Figura 5.5 arată proporțiile reale ale marilor diviziuni: Precambrianul (Hadean, Arhaic și Proterozoic) reprezintă aproape 88 % din istoria Pământului, iar Cuaternarul, în care s-au format majoritatea pământurilor pe care fundăm, abia 0,06 %.
Figura 5.5 Scara timpului geologic ca „bară a timpului”, la scară proporțională: (sus) cei patru eoni, de la formarea Pământului (4 567 Ma) până în prezent; (jos) detaliu al Fanerozoicului, cu erele și perioadele; vârstele limitelor în milioane de ani (Ma) după International Commission on Stratigraphy (2026). Cuaternarul (2,58 Ma) este prea subțire pentru a fi reprezentat la această scară.#
Câteva repere ale istoriei Pământului ajută la fixarea scării în memorie (vârstele limitelor după International Commission on Stratigraphy, 2026): formarea planetei acum circa 4 567 Ma (începutul Hadeanului); cele mai vechi roci păstrate, la circa 4 000 Ma (începutul Arhaicului, 4 031 Ma); apariția oxigenului liber în atmosferă la începutul Proterozoicului; „explozia cambriană” a organismelor cu schelet mineralizat, care marchează începutul Fanerozoicului, la 538,8 Ma; marile extincții de la sfârșitul Permianului (251,9 Ma) și de la sfârșitul Cretacicului (66,0 Ma, dispariția dinozaurilor), care definesc limitele dintre cele trei ere ale Fanerozoicului; orogeneza alpină, care a construit Carpații în Cretacic și Cenozoic; răcirea climatică și instalarea ciclurilor glaciare care definesc Cuaternarul, de la 2,58 Ma (Gibbard și Head, 2010); și încheierea ultimului glaciar, la 11 700 de ani, care marchează începutul Holocenului, epoca actuală (Walker et al., 2018).
Eon |
Eră |
Perioadă (sistem) |
Epocă (serie) |
Baza (Ma) |
|---|---|---|---|---|
Fanerozoic |
Cenozoic |
Cuaternar |
Holocen |
0,0117 |
|
|
|
Pleistocen |
2,58 |
|
|
Neogen |
Pliocen |
5,333 |
|
|
|
Miocen |
23,04 |
|
|
Paleogen |
Oligocen |
33,9 |
|
|
|
Eocen |
56,0 |
|
|
|
Paleocen |
66,0 |
|
Mezozoic |
Cretacic |
Cretacic superior |
100,5 |
|
|
|
Cretacic inferior |
143,1 |
|
|
Jurasic |
Jurasic superior |
161,5 |
|
|
|
Jurasic mediu |
174,7 |
|
|
|
Jurasic inferior |
201,4 |
|
|
Triasic |
Triasic superior |
\(\sim\)237 |
|
|
|
Triasic mediu |
247,0 |
|
|
|
Triasic inferior |
251,9 |
|
Paleozoic |
Permian |
Lopingian |
259,9 |
|
|
|
Guadalupian |
274,4 |
|
|
|
Cisuralian |
298,9 |
|
|
Carbonifer |
Pennsylvanian |
323,4 |
|
|
|
Mississippian |
358,9 |
|
|
Devonian |
Devonian superior |
382,3 |
|
|
|
Devonian mediu |
393,5 |
|
|
|
Devonian inferior |
419,6 |
|
|
Silurian |
Pridoli |
422,7 |
|
|
|
Ludlow |
426,7 |
|
|
|
Wenlock |
432,9 |
|
|
|
Llandovery |
443,1 |
|
|
Ordovician |
Ordovician superior |
458,2 |
|
|
|
Ordovician mediu |
471,3 |
|
|
|
Ordovician inferior |
486,85 |
|
|
Cambrian |
Furongian |
\(\sim\)491 |
|
|
|
Miaolingian |
\(\sim\)506,5 |
|
|
|
Seria 2 |
\(\sim\)521 |
|
|
|
Terreneuvian |
538,8 |
Proterozoic |
Neoproterozoic |
Ediacaran |
|
\(\sim\)635 |
|
|
Cryogenian |
|
\(\sim\)720 |
|
|
Tonian |
|
1 000 |
|
Mezoproterozoic |
Stenian |
|
1 200 |
|
|
Ectasian |
|
1 400 |
|
|
Calymmian |
|
1 600 |
|
Paleoproterozoic |
Statherian |
|
1 800 |
|
|
Orosirian |
|
2 050 |
|
|
Rhyacian |
|
2 300 |
|
|
Siderian |
|
2 500 |
Arhaic |
Neoarhaic |
|
|
2 800 |
|
Mezoarhaic |
|
|
3 200 |
|
Paleoarhaic |
|
|
3 600 |
|
Eoarhaic |
|
|
4 031 |
Hadean |
|
|
|
4 567 |
Perioadă |
Epocă |
Etaj (vârstă) |
Baza (Ma) |
|---|---|---|---|
Cuaternar |
Holocen |
Meghalayan |
0,0042 |
|
|
Northgrippian |
0,0082 |
|
|
Greenlandian |
0,0117 |
|
Pleistocen |
Pleistocen superior (neformalizat) |
0,129 |
|
|
Chibanian |
0,774 |
|
|
Calabrian |
1,80 |
|
|
Gelasian |
2,58 |
Neogen |
Pliocen |
Piacenzian (regional: Romanian, parțial) |
3,600 |
|
|
Zanclean (regional: Dacian, Romanian inferior) |
5,333 |
|
Miocen |
Messinian |
7,246 |
|
|
Tortonian |
11,63 |
|
|
Serravallian |
13,82 |
|
|
Langhian |
15,98 |
|
|
Burdigalian |
20,45 |
|
|
Aquitanian |
23,04 |
Paleogen |
Oligocen |
Chattian |
27,30 |
|
|
Rupelian |
33,9 |
|
Eocen |
Priabonian |
37,71 |
|
|
Bartonian |
41,03 |
|
|
Lutetian |
48,07 |
|
|
Ypresian |
56,00 |
|
Paleocen |
Thanetian |
59,24 |
|
|
Selandian |
61,66 |
|
|
Danian |
66,00 |
5.3.3. Particularități pentru România: Pliocenul și Cuaternarul#
Din întreaga scară stratigrafică (Secțiunea 5.3.2), două intervale concentrează cea mai mare parte a problemelor de fundare din România: Pliocenul și Cuaternarul. Ele alcătuiesc cuvertura groasă a bazinelor de la exteriorul Carpaților (Câmpia Română, sudul Podișului Moldovei, Dobrogea de Sud) și a Depresiunii Transilvaniei, precum și depozitele de terasă, de luncă și de versant din zonele deluroase și montane.
Etajele regionale ale Bazinului Dacic. La sfârșitul Miocenului și în Pliocen, în fața Carpaților Meridionali și de Curbură a existat un bazin cu ape salmastre și apoi dulci, Bazinul Dacic, parte a Paratethysului Oriental, în care s-au acumulat sute de metri de argile, nisipuri și pietrișuri (Mutihac et al., 2004, Săndulescu, 1984). Deoarece fauna de moluște a acestui bazin izolat nu poate fi corelată direct cu fauna marină care definește etajele scării internaționale, stratigrafii români au definit etaje regionale proprii: Meoțian, Ponțian, Dacian și Romanian. Dacianul (definit după Dacia, numele antic al regiunii) corespunde Pliocenului inferior, iar Romanianul, Pliocenului superior și părții bazale a Pleistocenului; datările magnetostratigrafice plasează limita Ponțian/Dacian la circa 4,8 Ma și limita Dacian/Romanian la circa 4,1 Ma (Vasiliev et al., 2005), în timp ce corelările biostratigrafice folosesc valori diferite (limita Dacian/Romanian la circa 3,7 Ma), problema fiind încă în dezbatere (Andreescu et al., 2013). În foraje și pe hărțile geologice, aceste depozite sunt notate cu denumirile și simbolurile etajelor regionale, iar inginerul trebuie să știe să le traducă în termenii scării internaționale. Depozitele romaniene, alcătuite din argile, argile marnoase și nisipuri cu intercalații de pietrișuri și cărbuni (lignit), formează „patul” pe care se așază Cuaternarul Câmpiei Române și constituie, la adâncimi de zeci de metri, stratul de bază al forajelor geotehnice adânci din București (Ciugudean-Toma și Ștefănescu, 2006).
Cuaternarul. Cuaternarul (ultimii 2,58 Ma) se împarte în Pleistocen și Holocen (ultimii 11 700 de ani). El se caracterizează prin alternanța ciclurilor glaciare și interglaciare, care au controlat nivelul mărilor, regimul râurilor și formarea depozitelor eoliene. Deși România nu a fost acoperită de calotele glaciare (ghețari au existat doar în masivele înalte ale Carpaților), climatul rece și uscat din perioadele glaciare a produs trei categorii de depozite de importanță inginerească majoră:
Loessul și depozitele loessoide – praf eolian, gălbui, poros, cu carbonat de calciu, depus în perioadele glaciare și separat de paleosoluri (soluri fosile; Figura 5.6) formate în perioadele interglaciare mai calde. Succesiunea loess–paleosol din Câmpia Română și Dobrogea, datată prin metodele descrise în Secțiunea 5.2.3, face parte din una dintre cele mai complete arhive de loess din Europa, cea a bazinului Dunării (Fitzsimmons et al., 2012, Marković et al., 2015). Loessul este un pământ sensibil la umezire (Capitolul 10), care își prăbușește structura la saturare, motiv pentru care fundarea pe loess este reglementată printr-un normativ special (MDRT, 2010).
Terasele – trepte fluviatile formate prin adâncirea succesivă a râurilor în timpul Pleistocenului; fiecare terasă este alcătuită dintr-un strat de pietrișuri și nisipuri (aluviunile vechi) acoperit de obicei de loess sau de depozite loessoide. Terasele înalte sunt mai vechi, cele joase mai tinere; succesiunea lor este un exemplu de aplicare a principiului intersecției: terasa inferioară a fost tăiată în cea superioară, deci este mai tânără.
Aluviunile recente (Holocen) ale luncilor – nisipuri, pietrișuri, mâluri și argile, adesea cu materie organică, afânate, saturate și cu variabilitate laterală mare; ele constituie terenurile de fundare cele mai dificile din câmpii, susceptibile la tasări mari și la lichefiere (Capitolul 7).
La acestea se adaugă depozitele de versant (deluvii, coluvii, grohotișuri) și depozitele de alunecare, discutate în Capitolul 8. Exemplul Bucureștiului este edificator: sub oraș, Cuaternarul are circa 250 m grosime și cuprinde, de sus în jos, umpluturi și depozite recente, complexul loessoid superior (1–20 m), pietrișurile de Colentina (până la 20 m), complexul argilos intermediar (până la 23 m), nisipurile de Mostiștea (10–15 m), complexul lacustru argilos (10–60 m) și nisipurile și pietrișurile de Frătești (100–180 m), acestea din urmă așezate pe depozitele pliocene (Ciugudean-Toma și Ștefănescu, 2006). Fiecare dintre aceste unități este o unitate litostratigrafică (Secțiunea 5.4.1) cu un comportament geotehnic propriu.
Figura 5.6 Faleză tăiată în depozite loessoide; banda brun-roșcată continuă marchează un sol fosil (paleosol), reper pentru corelarea stratelor (foto: I. Boți). [DE COMPLETAT: locul și anul; confirmarea interpretării benzii roșcate ca paleosol]#