3.2. Roci magmatice#
Intuiție
O rocă magmatică este o topitură înghețată. Două lucruri o definesc: ce era în topitură, adică chimia, și cât de repede s-a răcit, adică mărimea cristalelor. Aceeași magmă dă granit dacă se răcește încet, în adânc, și riolit dacă ajunge la suprafață.
Rocile magmatice (eruptive) se formează prin răcirea și consolidarea magmei – topitură silicatică cu gaze dizolvate, cu temperaturi de 700–1 200 \(^\circ\)C – în adâncime sau la suprafață. După locul consolidării se disting:
roci plutonice (intruzive) – consolidate lent, la adâncimi mari, în corpuri de dimensiuni mari (batolite, stocuri); răcirea lentă permite creșterea unor cristale mari, vizibile cu ochiul liber (granit, diorit, gabrou);
roci filoniene (hipabisale) – consolidate în fisuri și crăpături (filoane, dyke-uri, sill-uri) la adâncimi mici; au structuri intermediare (pegmatit, aplit, lamprofir);
roci vulcanice (efuzive) – consolidate rapid la suprafață, din lave; cristalele sunt microscopice sau lipsesc (sticlă vulcanică), adesea cu fenocristale într-o masă fundamentală fină (riolit, andezit, bazalt); rocile piroclastice (tufuri, aglomerate) rezultă din acumularea materialului expulzat exploziv.
După conținutul de silice (\(\ce{SiO2}\)), rocile magmatice se împart în acide (\(>\) 65 %; granit, riolit), intermediare (52–65 %; diorit, sienit, andezit, trahit), bazice (45–52 %; gabrou, bazalt) și ultrabazice (\(<\) 45 %; peridotit, dunit, piroxenit). Rocile acide sunt bogate în cuarț și feldspați și au culori deschise (leucocrate); rocile bazice și ultrabazice sunt bogate în minerale feromagneziene (olivină, piroxeni, amfiboli) și au culori închise (melanocrate), densitate mai mare și alterabilitate mai ridicată. Clasificarea modernă a rocilor plutonice și vulcanice se face pe baza proporțiilor modale (în volum) de cuarț (Q), feldspat alcalin (A), plagioclaz (P) și feldspatoizi (F), recalculate la 100 %, în dubla diagramă triunghiulară QAPF propusă de Streckeisen (1976) și adoptată de Subcomisia IUGS pentru sistematica rocilor magmatice (Le Maitre et al., 2002). Diagrama (Figura 3.28) este alcătuită din două triunghiuri cu baza comună A–P: în cel superior se plasează rocile saturate și suprasaturate în silice (cu cuarț), în cel inferior rocile subsaturate (cu feldspatoizi); cuarțul și feldspatoizii nu pot coexista în aceeași rocă. O rocă se poziționează după procentul de Q (sau F) din suma Q+A+P (respectiv F+A+P) și după raportul \(100\cdot P/(A+P)\); de exemplu, un granit are Q = 20–60 % și P între 10 și 65 % din totalul feldspaților, în timp ce un diorit sau un gabrou au Q \(<\) 5 % și P \(>\) 90 %; dioritul se deosebește de gabrou prin plagioclazul mai sodic (An \(<\) 50) și prin conținutul mai mic de minerale mafice. Pentru rocile în care mineralele mafice depășesc 90 % (peridotite, piroxenite, hornblendite) se folosesc diagrame separate, bazate pe proporțiile de olivină, piroxeni și amfiboli. Rocile vulcanice se clasifică într-o diagramă QAPF cu aceleași câmpuri, dar cu denumiri proprii (riolit, dacit, trahit, andezit/bazalt, fonolit etc.), iar atunci când proporțiile modale nu pot fi determinate (roci afanitice sau sticloase) se folosește clasificarea chimică TAS (alcalii totale–silice) (Le Maitre et al., 2002).
Figura 3.28 Dubla diagramă QAPF pentru clasificarea rocilor plutonice cu minerale mafice M \(<\) 90 % (după Streckeisen, 1976 și Le Maitre et al., 2002, simplificat). Q – cuarț, A – feldspat alcalin, P – plagioclaz, F – feldspatoizi; numerele câmpurilor sunt cele din nomenclatura IUGS.#
În această secțiune: